Radu Săvulescu e îmbrăcat în straie largi, iar fiecare articol de pe el este inscripţionat cu însemnele Americii. La prima vedere pare un clovn ieşit pentru scurt timp din “caravana” circului sau un comediant exotic ce seamănă izbitor cu Romică Ţociu. Părul lung, vopsit în negru accentuează contrastul dintre haine şi faţa sa, iar gesturile – rapide, dublate de un accent bucureştean – îmi dau de înţeles că am de-a face cu un personaj straniu şi atipic, răsărit pe neaşteptate printre pacienţii ce aşteaptă la cabinetul de consultaţii al I. M.L. Cluj.
“De mic, mama îmi zvârlea câinii pe fereastră de la etajul opt”
Dar, aşa cum se spune de cele mai multe ori: una este exteriorul unui om şi altceva interiorul acestuia, iar de acest lucru mă voi convinge şi eu rapid. Deşi plin de vioiciune şi energetism, bărbatul de 55 de ani e totuşi un tip metodic: îşi scoate din punga enormă de plastic câteva tuburi de plastic, pline cu monede având diverse valori, deşi iniţial crezusem că va scoate din pungă vreun şarpe, un trandafir de plastic sau o eşarfă colorată. Extrage din fiecare tub câteva monede, completând suma pe care trebuie să o plătească pentru a fi examinat de legişti. Îl studiez mai atent şi observ că prezintă o tăietură destul de adâncă în dreptul orbitei ochiului drept. Mărturiseşte el: rod al unei încăierări cu un vecin de bloc, din cartierul Zorilor, unde locuieşte împreună cu mama lui, mutată din Bucureşti ca să se pună la adăpost de prognozatul Mare Cutremur. Povestea lui devine din ce în ce mai interesantă, iar omul promite că-mi va povesti mai multe după ce va ieşi de la consult, aşa că dispare în cabinetul medico-legal. Se întoarce, rapid, cu un certificat în care i-au fost recomandate între 14 şi 15 zile, semn că lovitura încasată n-a fost chiar o bagatelă. Îşi împătureşte cu grijă certificatul, după care, amabil mă pofteşte mai deoparte de eventuale urechi nepoftite şi se oferă să-mi relateze povestea păţaniei sale – dar nu înainte de a face o trecere în revistă a însăşi existenţei sale de până acum, cea care a influenţat şi incidentul petrecut pe 6 decembrie, pentru care se află aici. O viaţă tristă, dură, cum de puţine ori am mai auzit, ce seamănă mai mult cu un tratat de psihiatrie al lui Sigmund Freud, ilustrând lupta surdă şi continuă – de decenii – între fiu şi mamă, o relaţie deloc normală, aşa cum ideal ar fi trebuit să fie aceasta. Începe bărbatul, ex-abrupto, cu un debit verbal impresionant, specific „sudiştilor”: “De mic, mama mă dezmierda numai cu blesteme: “Fire-ai al dracului cu ziua în care te-ai născut, faceţi-aş muşuroi lângă mama” sau, pentru că locuiam în Giuleşti, în proximitatea linei de tramvai: “Să dea Dumnezeu să primesc telefon că a dat tramvaiul peste tine”, iar acestea sunt cele mai cuminţi apelative. Mama era ghid internaţional, cu relaţii strânse cu miliţia şi securitatea, iar tata colonel de armată, fost şef al Şantierului Naval din Tulcea. Au divorţat în 1982, iar eu am rămas la tata. Şi-mi amintesc faptul că încă înainte de ruptura dintre ei – care data de mult timp, fiindcă mama se căsătorise cu tata din interes – eu adunam pe-acasă câinii din cartier, pe care-i dresam, iar ea mi-i arunca pe geam, direct de la etajul opt. De altfel, ce să mai zic – recent, în luna august, mi-a omorât şi ultimul câine pe care-l mai aveam, cu un picior în burtă, chiar în apartamentul nostru din cartierul Zorilor, unde locuim – din păcate tot împreună. Dar, pe lângă dragostea pentru câini, marele vis al vieţii mele, încă de pe la unsprezece ani, a fost acela să plec definitiv din ţară şi să mă stabilesc în America. Nu mă poate nimeni condamna pentru faptul că nu-mi iubesc ţara în care m-am născut, eu atâta îmi doresc, să devin cetăţean american”!
“Propria mamă m-a turnat la miliţie că deţin valută”
Se opreşte pentru o clipă şi trage adânc aer în piept, ca şi cum ar dori să facă o scufundare, fără aparat de respirat, după care se avântă din nou în “adâncurile” tenebroase ale vieţii sale: “Tocmai pentru că visam la libertatea Americii, care contrasta atât de mult cu regimul comunist de la noi, încă din adolescenţă mergeam prin parcări şi cumpăram, de la camionagiii străini care veneau cu mărfuri la Bucureşti: valută, blugi, gumă de mestecat, spray-uri şi multe alte nimicuri. Astfel, după luni, poate ani de activitate, îmi câştigasem deja o oarecare independenţă financiară, cu care puteam să-mi fac toate plăcerile, să frecventez discoteci şi să mă distrez cu fete, ieşind din penibilul cotidian pe care ni-l oferea societatea noastră. Îmi amintesc şi că prin 1980 am fost ridicat de miliţie şi anchetat brutal, totul după ce propria-mi mamă m-a turnat că fac bişniţă. M-a salvat de puşcărie bietul tata – Dumnezeu să-l odihnească – fiindcă a murit în 2000. Dar şi aici e o poveste cu cântec – şi fac o mică paranteză: a murit, sunt sigur, după o bătaie încasată de la mama fiindcă am auzit de după uşă urletele lui. Mama venise în vizită la noi şi deşi aveam peste 40 de ani, n-am putut interveni fiindcă se blocaseră în cameră. Acum, revin la păţania din 1980: tata mi-a găsit atunci un avocat bun şi tocmai se întâmplase să dea Ceauşescu o amnistie, iar avocatul a ştiut s-o speculeze şi m-a scos basma curată, altfel făceam în mod sigur pârnaie. Ce să mai spun, totul după ce, elev fiind fusesem ridicat de nenumărate ori din clasă şi dus la miliţie, datorită turnătoriilor mamei, care mă dorea cetăţean de frunte al republicii. Aşa mi-a distrus ea viaţa – şi continuă să mi-o distrugă în continuare, după cum veţi vedea mai încolo”. Mărturiseşte el, că – în ciuda acestor crunte şicane – după moartea tatălui a îngrijit-o şi s-a străduit să o aprovizioneze cu de toate, mai ales fiindcă dresajul câinilor îi aducea pe atunci bani destui. Apoi se concentrează pe relatarea împrejurărilor în care a ajuns el, un bucureştean sadea, să se mute la Cluj: “Corespondam cu un tip din Cluj şi, desigur, discuţiile noastre erau toate pe tema Americii. Avea o soră în America şi speram să reuşesc prin intermediul lui să emigrez. Însă omul mi-a spus limpede: cu cât ai un cont mai gras în bancă, cu atât durează mai puţin formalităţile de emigrare. Aşa că mi-am vândut casa din Bucureşti, la un preţ incredibil: 60.000 de euro, deşi sperasem la 40.000. Bineînţeles, totul împotriva dorinţei mamei. Mi-am zis: cu o parte din ei îmi cumpăr o casă ieftină la Cluj şi cu restul mă pregătesc pentru America! Aşa că mi-am cumpărat o casă în Săliştea Nouă, un cătun aparţinător de comuna Baciu, unde am început să dresez câini. Aveam experienţă cu dresajul, în cinci limbi străine, fiindcă am dresat şi câini de-ai unor turci, nemţi, italieni, englezi şi francezi. Îmi notam comenzile în limba respectivă şi nu aveam nicio problemă. Toată lumea se minuna fiindcă practic, ajungeam să-i hipnotizez, nu alta – şi făceam progrese uimitoare în scurt timp”.
“N-am reuşit să-i conving pe clujeni de buna mea credinţă ”!
Arată că, ajuns la Săliştea Nouă mai mulţi proprietari de câini i-au cerut să dreseze câini folosind limba maghiară. A rezolvat toate cazurile, mai puţin unul. Mi-l relatează, râzând în hohote: „Un ungur mi-a respins serviciile pentru că nu am accent maghiar neaoş, deşi comenzile le dădeam în limba respectivă. Când le-am povestit prietenilor maghiari, s-au prăpădit şi ei de râs, cât de prost putea fi omul ăla”. Însă afacerea cu dresajul îi mergea din ce în ce mai rău şi de asemenea, n-a reuşit să-şi găsească nicicum un serviciu la Cluj, în ciuda faptului că specialitatea sa era electromecanica în domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor. Până la urmă, după eforturi incredibile, a ajuns şi-n America, însă lipsa banilor şi faptul că depăşise cu un an perioada îngăduită de şedere l-a determinat să se întoarcă la Cluj, învins. Explică el: „Între 2010 – 2012 am stat, un an şi patru luni, în America, dar pentru că mama n-a vrut să vândă nimic şi să-mi trimită partea mea de moştenire am fost nevoit să mă întorc în ţară. Am fost cât pe ce să mă căsătoresc cu o americancă frumoasă, dar lipsa banilor a fost principalul impediment, din nou, iar când m-am prezentat după aceea la ambasada S.U.A. din Bucureşti pentru acordarea vizei, am fost respins. Lucru care nu mă împiedecă totuşi, să păstrez America în minte şi inimă”. Apoi, referindu-se la relaţia sa cu Clujul, mărturiseşte, cu obidă: “N-am reuşit să-i conving pe clujeni nicicum de buna mea credinţă, în toţi anii ăştia. Se speriau la culme de accentul bucureştean. Culmea, etnicii maghiari erau mult mai deschişi decât românii la ceea ce făceam eu. Şi, între timp au apărut în presă tot mai multe ştiri care anunţau că Bucureştiul va fi ras de pe faţa pământului de un cutremur iminent, fapt care a speriat-o de moarte pe mama. Era tot mai tentată să se mute la Cluj, în ciuda faptului că nu ne înţelegeam bine. Locuia într-un apartament vechi, iar la un moment dat s-a spart o ţeavă şi i-a fost inundată casa – fapt care a determinat-o să ia decizia să se mute la Cluj. Apoi şi-a vândut apartamentul şi un teren de 6.000 de metri pătraţi – la preţuri de tot râsul, fără să mă înştiinţeze şi a venit la Cluj”. Aici, scena s-a repetat, cumpărând cu 87.500 de euro, pe strada Pajiştei din cartierul Zorilor, apartamentul în care cei doi locuiesc la ora actual. Dar a făcut-o la un preţ extrem de umflat, când majoritatea locatarilor din bloc îşi cumpăraseră apartamente similare cu maxim 60.000, subiect care a rămas un perpetuu subiect de glume pentru ei.
“Vecinul a fost cel care m-a luat la omor”!
Această “ţeapă” luată de mama lui în anul 2008 a constituit de altfel şi sămânţa de scandal de la care au pornit toate animozităţile din bloc. Explică Radu Săvulescu fenomenul: “După ce am aflat cum a fraierit-o pe mama dezvoltatorul imobiliar – eu “sudist” fiind, cu gură slobodă – am început să mă cert mereu cu dezvoltatorul imobiliar. Aşa că el şi-a pus amicii din bloc să cheme poliţia la fiecare mişcare a mea, astfel că nici nu le-a fost greu să mă prindă în off-side, fiindcă eternele mele conflicte cu mama continuau şi aici. Am fost deja amendat de câteva ori, recunosc, pe bună dreptate, dar în 2008 am avut surpriza să aranjeze cu poliţiştii de la Secţia 6 să mă ducă direct la Psihiatrie. Am stat acolo trei-patru zile şi numai faptul că l-a rugat mama pe dezvoltator să o ducă cu maşina la micul meu “ranch” de la Săliştea Nouă – ca să-mi hrănească patrupedele – a salvat de la o moarte sigură cei douăzeci şi cinci de câini pe care-i aveam acolo. Ce să vă mai spun: patruzeci şi patru de ani am trăit în Bucureşti, dar n-am avut atâtea necazuri cum am avut în cei şapte ani de când locuiesc în apartamentul ăsta din Cluj”. Şi revine la scandalul proaspăt cu vecinul său: “Marţi seară, pe la orele 23.00 mă certam cu mama, ca de obicei, când brusc a apărut la uşă vecinul meu, dl. Radu M. Bătea atât de tare în uşă încât am crezut că-s ceva recuperatori de pe la Bucureşti, aşa că m-am înarmat cu un tocător de vinete şi am deschis. El filma de zor, cu două telefoane, încercând să surprindă ce se întâmplă la mine. Era băut şi se încăpăţâna să filmeze tot. I-am dat peste mâini şi telefoanele i-au zburat din mănă, la care el a sărit la mine şi m-a luat “la omor”. În retragere, i-am tras un picior în maxilar şi apoi am chemat poliţia. Dar, cum era de aşteptat, poliţia m-a amendat tot pe mine, deşi omul venise la uşa mea cu gânduri deloc paşnice. Acum n-o să am ce face, voi fi nevoit să mă apăr şi am să depun şi eu plângere împotriva lui dacă el mă acuză de tentativă de omor pentru rana de la maxilar pe care i-am pricinuit-o”. Omul se repliază şi se arată dornic să-mi relateze mai multe lucruri despre viaţa lui chinuită. Îl opresc, spunându-i că am aflat destule şi de-acum va depinde numai de el – şi de bunul Dumnezeu – ce se va mai întâmpla în viitor. La care omul îşi strânge, metodic, lucrurile aflate pe scaunul de lângă noi şi după ce schimbăm între noi numere de telefon îşi ia rămas bun, cu un licăr de nădejde în ochi. Nu înainte de a mă ruga să-i găsesc un post de şofer, pe undeva. Apoi se retrage, necăjit, cu geanta sa enormă, de plastic, atârnată de umăr, eu nefiind în continuare sigur că nu va scoate din ea cine ştie ce minunăţii colorate ca să mă uimească din nou.
Punctul de vedere al I.P.J.Cluj
“La data de 6 decembrie, orele 23.15, poliţiştii din cadrul Secţiei 6 Poliţie au fost sesizaţi printr-un apel la numărul 112 cu privire la o agresiune pe raza lor de competenţă. În urma deplasării la locul accidentului i-a fost aplicată agresorului o sancţiune contravenţională la Legea 61/1991, iar persoana vătămată a fost îndrumată, în caz că doreşte, către I.M.L. Cluj, pentru eliberarea certificatului medico-legal, după care poate reveni să depună plângere la Secţia 6 de Poliţie, din cadrul I.P.J.Cluj. Până la această oră niciuna din părţile implicate în incident nu a depus plângeri penale”, a declarat, pentru Gazeta, comisarul-şef Daniel Boie, purtător de cuvânt al I.P.J. Cluj.
Post-ul Drama unui umil dresor de câini: cu America-n inimă şi nedorit de ea, cu iubirea în suflet şi nedorit de nimeni! apare prima dată în Ziar Gazeta de Cluj.