În 1919, pentru a putea fi păstrată Basarabia (şi Bucovina), Budapesta trebuia ocupată. Nemaiputând conta pe Ungaria, Rusia, măcinată de propriul ei război civil, nu şi-a mai permis să atace – şi – România. Ar fi prima lecţie a zilei de 4 august 1919. A doua lecţie este poate mult mai grea. Chiar şi după victoriile din august 1919, ne-a fost foarte greu să obţinem Pacea de la Trianon (4 iunie 1920). Fără cucerirea Budapestei, ne-ar fi fost imposibil. Ea ne-a adus atât Transilvania şi Partium-ul, cât şi Basarabia şi Bucovina.
Transilvania valorează o sută de Basarabii. Sunt
cuvintele lui Petre Ţuţea. Alături de Corneliu Coposu ori Nicolae Steinhardt, a
fost cel mai important deţinut din România secolului al XX-lea. A intrat în
temniţă când, de pe Arcul de Triumf de la Bucureşti, numele Budapestei a fost
şters – aparent pentru întâia oară (1948) – din rândul luptelor (Coşna,
Mărăşti, Mărăşeşti sau Oituz) pe care s-a întemeiat România Mare. Tot Ţuţea a
mai zis, după eliberarea sa, şi altceva: am stat 13 de ani în temniţă pentru un
popor de idioţi.
Expresia nu mai poate fi folosită, nici nu ar trebui,
datorită întrebuinţării ei de către un ministru, care a strunit corzile
turismului, în vremea în care numele de Budapesta lipsea din nou de pe Arcul de
Triumf. Iar eliminarea Budapestei de pe arc nu a însemnat înlăturarea unui
naţionalism retrograd de paradă. Săvârşită şi pecetluită între 2005 şi 2008 (în
funcţie de partidul şi guvernul cu care dorim să asociem fapta, dar
indiscutabil „supt” unul şi acelaşi preşedinte, „mare strateg” al unirii cu Republica
Moldova), văruirea Budapestei pe arc a semnificat ştergerea unui act de voinţă
care a izbăvit o ţară. Destui spun că am salvat Europa de comunism, când steaua
lui Lenin părea la zenit, dar cuvintele mari nu prea i-au ajutat vreodată pe
români.
”Nimic nu era însă garantat pentru Regatul României”
În noiembrie 1918, Austro-Ungaria s-a surpat şi Primul
Război Mondial s-a încheiat. Nimic nu era însă garantat pentru Regatul
României, în est şi mai ales în vest. Revenită în ultimul minut în război de partea
Antantei, el trebuia să înfrunte nu doar vechii adversari, ci şi vechii aliaţi.
Aceştia nu-i iertaseră României (nici nu i-au iertat-o vreodată de fapt) pacea
umilitoare, dar inevitabilă, încheiată în primăvara lui 1918, cu Puterile
Centrale (cu Germania şi Austro-Ungaria). În special Franţa, căreia Anglia îi
dăduse puteri extinse în Estul Europei, aproape în compensaţie pentru
înţelegerile din teritoriile de peste Bosfor ale Imperiului Otoman (a se citit
astăzi: Siria, Irak, Palestina sau şi Israel), părea determinată să-i lase
României numai Bucovina şi Basarabia (în cazul în care Bucureştiul o putea
păstra). În vest, dacă trecea Carpaţii din nou, România trebuia să nu
depăşească Mureşul spre nord. Transilvania de Nord-Vest (Clujul, Baia Mare sau
Oradea), oficializată prin Diktat-ul de la Viena, mai târziu, dar nu foarte
târziu, în 1940, rămânea a Ungariei. Se trăgea între Carpaţi o linie precum
mult mai celebra linie Sykes-Picot din 1916, care în final a distrus lumea
musulmană.
Foştii curteni ai arhiducelui Franz-Ferdinand, cel
asasinat la Sarajevo (1914), au schimbat soarta Transilvaniei. Iuliu Maniu şi
Alexandru Vaida Voievod (deşi nu puţine „rotiţe” au avut o importanţă pe măsura
celor doi) au împins Transilvania în Regatul României prin Adunarea de la Alba
Iulia din 1 decembrie 1918. Au forţat mâna Franţei folosindu-se de principiile
autodeterminării impuse de America (la urma urmelor, tot SUA îi salvase,
alături de englezi, pe francezi de la înfrângere în faţa armatelor germane).
România cerea teritoriile până la Tisa, aşa cum i se
promisese la intrarea în război (1916). Datorită tulburărilor socialiste din
Germania şi Ungaria, Antanta nu dorea însă să destabilizeze şi mai mult
situaţia de la Budapesta. Cu Consiliul Dirigent (al Transilvaniei, al Banatului
şi al ţinuturilor româneşti din Ungaria) şi armata română în faţă, autoritatea
regală a Bucureştiului a fost împinsă asupra Clujului şi a Băii Mari. Până la
urmă (martie 1919), ambele părţi au avut dreptate. Puterea la Budapesta a fost
transferată – paşnic – comunistului Béla Kun, şcolit în războiul civil care
devastase deja Rusia. Dintre aliaţii Franţei şi Angliei din est, doar România
putea interveni.
”Moscova trebuia să atace renăscuta Polonie şi România”
Consolidarea puterii lui Kun depindea de recâştigarea
pământurilor pierdute ale Ungariei, principalele sale ţinte fiind Cehoslovacia
şi România (Iugoslavia era în conflict cu România din cauza Banatului).
Simultan, şi din aceleaşi motive de legitimitate, Moscova trebuia să atace
renăscuta Polonie şi România. Alegerea României, a Bucureştiului în definitiv,
era între (1) a se baricada în vest, la adăpostul liniilor de demarcaţie
gândite şi regândite de Franţa, şi a lupta în est împotriva Rusiei, şi (2) a
ataca în vest, pentru Transilvania, şi a lăsa în est, pentru Basarabia,
lucrurile în aşteptare, măcar o vreme. A fost o alegere care s-a repetat în
verile anilor 1940 şi 1941.
La 1919, România a ales să lovească în Apus şi să nu se
mulţumească cu liniile de împărţire care au ţesut şi Diktat-ul de la Viena.
Două decenii mai târziu decizia a fost luată în sens invers. Urmările se
cunosc. România a pierdut în cele din urmă Basarabia şi orice formă de respect
a Angliei (care a cerut, în plină ofensivă germană asupra Franţei, rezistenţă
armată pentru Transilvania), România recuperând Transilvania (de nord-vest) în
bună măsură datorită bunăvoinţei interesate a lui Stalin, în conformitate
oricum cu împărţirea 90%-10% a României în favoarea URSS-ului, propusă de
Churchill. Între cele două momente, 1919-1920 (ultimul an fiind cel al Păcii de
la Trianon) şi 1940-1941 (în 1941 România având posibilitatea, precum
Iugoslavia, să înfrunte Germania, pentru Transilvania, şi nu URSS-ul, în numele
Basarabiei), s-au aşezat tocmai anii frumoşi ai acelei Românii Mari.
Iar România Mare începuse bine. Imediat după ce Kun a
ajuns la putere, Bucureştiul a cerut permisiunea Antantei să-l elimine. Kun a
dat asigurări că nu dorea război, deşi se pregătea intens pentru mai multe.
Inevitabilul s-a produs. În aprilie România (cum devenise) şi Ungaria (aşa cum
rămăsese) s-au înfruntat. În trei zile, armata română a ocupat Oradea şi
Debrecen-ul (20-23 aprilie). Pe 1 mai, ţinea deja întregul mal estic al Tisei.
Comandantul armatei române era un ieşean, generalul Gheorghe Mărdărescu. În
replică, Moscova i-a cerut Bucureştiului să evacueze Basarabia şi Bucovina.
Antanta îi cererea armatei române să nu treacă Tisa. Kun spunea că nu mai vrea
conflicte cu România. Adormirea României în Apus putea să coste enorm.
”Béla Kun a fugit la Viena”
Pe deasupra, pe frontul din est părea să fie linişte.
Astfel, profitând şi de armistiţiul semnat cu Cehoslovacia şi de presiunile
Antantei care-i cerea Bucureştiului să se retragă de pe linia Tisei, Armata
Roşie Ungară a trecut la ofensivă (17 iulie). România a avut două şanse: una
românească (armata era pregătită în pofida tuturor asigurărilor de pace
primite) şi una maghiară (naţionaliştii maghiari credeau deja că socialiştii
maghiari urmăreau nu reîntregirea Ungariei, ci o revoluţii după revoluţii, de
dragul revoluţiilor). În noaptea de 29 spre 30 iulie, învingătoare, armata
romană a trecut Tisa.
Béla Kun a fugit la Viena. Pe 4 august 1919, guvernatorul
militar român al Transilvaniei, braşoveanul Traian Moşoiu, a intrat în
Budapesta. Calea îi fusese deschisă pe 3 august de cavaleria regăţeanului
Gheorghe Rusescu. Întreaga Ungarie a intrat sub administraţie românească, cu
excepţia ariei din jurul Balaton-ului, unde Bucureştiul i-a susţinut şi înarmat
pe regaliştii amiralului Miklós Horthy; ambele ţări nu aveau să uite vreodată
acel nume.
Timp de jumătate de an, până la începutul lui 1920,
românii au ţinut cu trupe de pace Ungaria. Desigur, nu ne-am purtat exemplar.
Ne-am comportat însă suficient de bine ca unii maghiari să se gândească la
unirea Ungariei cu România, fie sub Ferdinand I, fie cu viitorul Carol al
II-lea drept rege la Budapesta (ceea ce, din fericire pentru ambele ţări, nu
s-a mai întâmplat).
Un uzurpator al speranţei, o categorie atât de
răspândită, Carol al II-lea are totuşi un merit: a dispus ridicarea din granit
a Arcului de Triumf de la Bucureşti (1936). Iniţial, arcul fusese construit în
grabă din ipsos şi ciment pentru încoronarea lui Ferdinand şi a Mariei (1922).
Cu timpul, a ajuns într-o stare lamentabilă. Cu sacii în căruţă, României nu
părea să-i mai pese de însemnele ei (până când o campanie de presă a schimbat
situaţia în 1932).
Situaţia s-a repetat şi după 1989. Eliberaţi – oficial –
de comunism, ne-am eliberat şi de Budapesta de pe Arcul de Triumf. Am cam
renunţat la întreg trecutul nostru, inclusiv la părţile sale bune, până când
trecutul de ne-a ajuns – în esenţă – din urmă, prin Centenarul Marelui Război
(1914-2014). Începând din 2014, Arcul de Triumf a fost reabilitat, revenindu-se
la forma originară din 1936, cu Budapesta înscrisă între victoriile româneşti.
Atât dispariţia cât şi reapariţia Budapestei au rămas un fel de „ciudăţenii”.
”Destule voci româneşti cereau ca România, aliată cu Germania şi Austro-Ungaria, să atace Rusia”
La vremea izbucnirii Marelui Război, destule voci –
nominal şi nu doar – româneşti cereau ca România, aliată cu Germania şi
Austro-Ungaria, să atace Rusia, cucerind Basarabia, şi să meargă pe calea
balcanică a vechilor împăraţi bizantini (mai era minora problemă a
filo-germanei Bulgarii, dar ea nu mai conta). Pentru aceste voci,
inscripţionarea Budapestei pe Arcul de Triumf de la Bucureşti, a fost o
înfrângere la fel de mare, precum pentru naţionaliştii – şi socialiştii –
maghiari. Amintirea – glorioasei şi sfintei – treceri a Prutului în vara lui
1941, cu Transilvania de Nord-Vest sub puterea fostului aliat de la 1919,
Horthy, a adâncit vechi răni şi a creat noi confuzii.
În 1919, pentru a putea fi păstrată Basarabia (şi
Bucovina), Budapesta trebuia ocupată. Nemaiputând conta pe Ungaria, Rusia,
măcinată de propriul ei război civil, nu şi-a mai permis să atace – şi –
România. Ar fi prima lecţie a zilei de 4 august 1919. A doua lecţie este poate
mult mai grea. Chiar şi după victoriile din august 1919, ne-a fost foarte greu
să obţinem Pacea de la Trianon (4 iunie 1920). Fără cucerirea Budapestei, ne-ar
fi fost imposibil. Ea ne-a adus atât Transilvania şi Partium-ul, cât şi
Basarabia şi Bucovina.
Articolul Când România a ales Transilvania peste Basarabia, şi a câștigat… şi Transilvania şi Basarabia.Cucerirea Budapestei de către armata română (3-4 august 1919) apare prima dată în Ziar Gazeta de Cluj.