Motto:
”România este patria noastră și a tuturor românilor.
E România celor de demult și-a celor de mai apoi
E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie”, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
La 4 august 2019 se împlinesc 100 de ani de la scrierea uneia dintre cele mai glorioase pagini din istoria militară a României. Este vorba despre cucerirea, în timp record, a Ungariei, cu scopul de a o elibera de regimul bolșevic al lui Béla Kun.
Acum 100 de ani,Armata română intra în Budapesta,
răsturnând conducerea comunistă de atunci a Ungariei. Nemulțumiți că
Transilvania se unise cu Țara-mamă la 1 decembrie 1918, maghiarii nu se
împăcaseră cu gândul că Ardealul nu le mai aparține. Béla Kun, în urma unei
alianțe roșii cu bolșevicii ruși, dorea restabilirea vechilor hotare ale țării
lui. În urma acestui plan, confruntarea româno-maghiară era inevitabilă.
Zdrobirea Armatei maghiare și eliberarea țării vecine de comunism au fost
rezultatul campaniei din vara anului 1919. Armata română restabilea pacea și
ordinea în inima Europei.
Finalul Primului Război Mondial, al Marelui Război –
cum l-au numit contemporanii martori și actori ai acestui eveniment care timp
de patru ani a măturat precum un uragan viețile europenilor și nu numai, a adus
cu sine prăbușirea puterilor care îl provocaseră. Rând pe rând, Turcia,
Austro-Ungaria, Germania au fost silite să ceară pace, iar conducătorii și
imperiile lor s-au prăbușit sub valul de nemulțumire populară. Pe 10 noiembrie
1918, împăratul Carol abdica și imperiul multinațional din centrul Europei
devenea istorie. Două zile mai târziu, la Viena se proclama republica și
evoluția comună a celor două state se despărțea. În Ungaria, la 16 noiembrie se
proclama republica, avându-l în frunte pe contele Mihály Károlyi. Anterior, la
13 noiembrie 1918, la Belgrad avusese loc o întâlnire în care comandantul
Armatei aliate din Balcani, generalul francez d’Esperey, și contele Mihály
Károlyicădeau de acord și stabileau o linie de demarcație între România și Transilvania,
iar întreg Banatul intra sub ocupația sârbilor și a unor trupe franceze. O altă
linie de demarcație a fost stabilită ulterior și cu Slovacia. Nefiind
constituite drept granițe stabile, până la încheierea tratatelor de pace,
aceste linii de demarcație au rămas valabile o vreme până când dinamica
împrejurărilor le-a schimbat. Nimeni nu bănuia că Ungaria avea să se
prăbușească și să intre pentru 133 de zile în „zodia” bolșevismului.
Unirea Transilvaniei cu țara declanșează
represiunea maghiară asupra românilor
La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia avea loc Marea
Adunare Națională a românilor, care lua istorica decizie de a exprima voința
românilor de a se uni cu Țara-mamă. Pentru români era începutul unui drum ce
avea să se dovedească a fi anevoios și finalitatea acestuia o va constitui
momentul Trianon. La 4 iunie 1920, Marile Puteri recunoșteau Unirea și fixau
granițele dintre România și Ungaria. În decembrie 1918, însă, ungurii erau
optimiști și credeau că lucrurile se vor schimba la Conferința de pace. În plus,
populația românească din zonele care nu fuseseră incluse în linia de demarcație
era intens persecutată, numeroși intelectuali – avocați, preoți, învățători,
căzând victime unor acte de brutalitate și de represiune ale autorităților
maghiare, care se purtau la fel cum făceau și pe vremea imperiului înainte de
Marele Război. Jurnalul înaltului prelat ortodox Roman Ciorogariu surprinde
această atmosferă de teroare pe care românii din zona Oradea și Arad au trăit-o
din decembrie 1918 până în primăvara anului 1919, când trupele române au intrat
aici. Din aceste motive, prevalându-se și de decizia de la Alba Iulia și având
și sprijinul comandantului Armatei Dunării – generalul H.M. Berthelot, Armata
română avea să depășească linia de demarcație și avea să înainteze până la
Cluj și Sighetul Marmației.
În tot acest timp, situația politică din Ungaria se
înrăutățea, pierderea unor părți din teritorii, statutul de putere beligerantă
învinsă, criza economică și penuria de alimente începeau să își arate efectele.
În martie 1919, Antanta stabilea o nouă linie de demarcație pentru Ungaria în
raport cu România, fapt care marca, de altfel, noua realitate istorică –
pierderea Transilvaniei, o veritabilă „perlă a coroanei” pentru aristocrația
maghiară aflată încă la putere.
Iluzia lui Béla Kun, liderul roșu al
Ungariei
În fața acestor cereri socotite inadmisibile,
contele Mihály Károlyi a demisionat pe 20 martie, iar puterea a fost preluată
de bolșevicii conduși de Béla Kun. Ungaria a fost proclamată republică a
sovietelor. Proaspăt sosiți la conducerea țării, bolșevicii au încercat să-și
impună programul economic și politic: au naționalizat o serie de întreprinderi,
dar, după cum afirmă unele surse, nu au reușit să câștige de partea lor cea mai
mare parte a populației Ungariei – țărănimea. Lipsa unei politici coerente în
domeniul agricol avea să ducă spre o criză alimentară în special la Budapesta
și la pierderea susținerii orășenilor, care regretau vremurile imperiului. O
altă direcție în care s-a aventurat Béla Kun a fost iluzia militară că va putea
recupera teritoriile pierdute și că, inițiind atacuri asupra vecinilor
Ungariei, va obține avantaje și refacerea granițelor. Cehia, Slovacia și
România, considerate inamice ale Ungariei, au fost obiectul unor acțiuni
militare ale Armatei roșii a lui Béla Kun în martie-aprilie 1919.
La Paris, în cadrul Conferinței internaționale de
pace, inițial, se arătase o oarecare înțelegere, chiar simpatie față de
Ungaria, însă conflictul acesta din centrul Europei și extinderea bolșevismului,
care putea să ajungă și în Occident, i-au făcut pe marii actori ai politicii
internaționale să-și reconsidere atitudinea față de Ungaria și să-i privească
mult mai binevoitori pe români, chiar dacă nu-l agreau pe primul-ministru Ion
I.C. Brătianu din cauza inflexibilității acestuia. Rapoartele diplomaților
occidentali de la București către liderii conferinței, bazându-se pe buna
cunoaștere a mentalității și stării de spirit de aici, le-au relevat faptul că
România era singura țară din zonă capabilă să nu adere la bolșevism și să
lupte la stăvilirea acestuia.
Pe 20 iulie 1919, Armata roșie maghiară primește
ordinul de a ataca pozițiile Armatei române de pe malurile râului Tisa. Avea să
fie cea mai mare greșeală pentru Republica Sovietelor din Ungaria. De altfel,
Béla Kun și Lenin și-ar fi dorit ca armatele lor să facă joncțiunea și să
nimicească România. Cu atât mai mult cu cât, la Odessa, trupele franceze au
fost înfrânte de bolșevici și silite să se retragă. Pentru francezi a devenit
foarte clar că, în zonă, politica de îndiguire a comunismului nu se putea baza
decât pe România și pe Polonia. Din acest motiv, poziția Franței și a
neîmblânzitului „tigru”, cum era supranumit Georges Clemenceau, a devenit
maleabilă față de România.
Campania din 1919: 20-26 iulie. Bătălia
de pe Tisa
În urma luptelor din aprilie, Armata română
împinsese Armata maghiară dincolo de Tisa. Inițial, aliații, prin vocea lui
Clemenceau, ne-au cerut să ne retragem, dar poziția română a fost fermă: până
când Armata maghiară nu se va dezarma, nu ne vom retrage. Béla Kun a refuzat.
Pentru că și la Viena comunismul își arăta colții, încercând să declanșeze
revoluția, iar pericolul bolșevizării se extindea amenințător spre Occident,
aliații au început să ia în calcul o campanie contra Ungariei. La discuții au
participat Italia, Franța, Serbia, România, Cehia. România a fost singura care
nu a cerut nimic și a oferit tot sprijinul. Așa s-a agreat pregătirea unei
acțiuni contra Ungariei. Între timp, Béla Kun a pornit o ofensivă bazându-se
pe o armată de 70.000 de oameni, în timp ce Armata română dispunea de peste
90.000 de soldați. Având informații că bolșevicii lui Béla Kun gândeau o
operațiune de amploare pentru a-i alunga pe români din Transilvania, Armata
română a început să se pregătească pentru a respinge orice ofensivă. Așadar,
operațiunea plănuită de bolșevici și-a pierdut de la început elementul-cheie –
factorul-surpriză. Când au început acțiunile, românii îi așteptau în posturi.
Bătălia de pe Tisa a avut două etape: prima, cea a
ofensivei maghiare, 20-23 iulie, în care experimentatele trupe române conduse
de ofițeri care luptaseră la Mărăști, Mărășești și Oituz au rezistat atacului
și n-au cedat, iar a doua etapă a fost aceea a contraofensivei românești, 24-26
iulie. Armata română reușise în doar șase zile să reziste inamicului și să-l
respingă. În această bătălie, comandanții militari fuseseră generalii
Mărdărescu, Holban, Moșoiu, Papp, Lecca.
Generalul Mărdărescu avea să propună generalului
Prezan ca Armata română să urmărească inamicul și să-l nimicească, iar acesta a
fost de acord. De altfel, și partea franceză era de acord că în cazul
situației din Ungaria se impunea o soluție drastică, mareșalul Foch
transmițând acest lucru românilor.
Drumul spre Budapesta
În ziua de 27 iulie, la Oradea, generalii Prezan și
Mărdărescu au elaborat planul pentru trecerea Tisei: s-a stabilit ca în noaptea
de 29/30 iulie pe tot frontul Armata română să treacă Tisa într-un atac
coordonat. S-au format grupurile generalului Holban, generalului Moșoiu și
generalului Dumitrescu. La 29 iulie, trupele române au trecut Tisa, înfruntând
un inamic care a renunțat să mai apere această frontieră, pregătindu-se pentru
o nouă înfruntare în interiorul Ungariei. În zilele de 30 și 31 iulie au loc lupte
grele purtate de grupul generalului Moșoiu cu bolșevicii maghiari. Curând,
trupele bolșevice încep să dea semne de dezorganizare, anunțând colapsul
armatei lor și implicit al Republicii Sovietelor. În memoriile sale, generalul
Mărdărescu afirmă că în zilele de 30, 31 iulie și 1 august trecerea trupelor
române peste Tisa s-a făcut în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria,
fapt care i-a îmbărbătat pe soldați și le-a ridicat moralul. În seara zilei de
3 august, trupele armatei bolșevice maghiare intraseră deja în colaps. Pe 4
august, fapt de neimaginat cu câțiva ani în urmă, trupele generalului Holban
intrau în Budapesta. Pentru acest merit, generalul Holban avea să devină
guvernator al Budapestei.
În ziua de 4 august 1919, Armata română își făcea
intrarea triumfală în Budapesta, printr-o paradă impresionantă, iar populația
maghiară era bucuroasă că scăpase de teroarea bolșevică. „Viteazul” Béla Kun a
fugit pentru a-și scăpa viața în Austria și de aici a ajuns în „raiul” din
URSS. În 1938, în vremea epurărilor făcute din ordinul lui Stalin, a fost ucis.
Opinca românească de pe sediul
Parlamentului Ungariei
Revenind la ocuparea Budapestei, Armata română a
luat contactul cu realitatea dură a vieții de aici: în falnica și impunătoarea
capitală a fostului regat nu se mai găseau alimentele de bază. Prezența
Armatei române avea să pună capăt penuriei alimentare ce domnea în Budapesta,
asigurând alimentarea orașului cu cele necesare traiului cotidian. De altfel,
Armata română a avut o atitudine onorabilă de sprijinire a populației capitalei
maghiare, adeseori împărțind hrană caldă și pâine celor aflați la limita
subzistenței. În primele zile ale ocupării Budapestei s-a produs și un
eveniment cu o mare încărcătură simbolică. Sergentul Iordan, căci doar atât i-a
consemnat din nume memorialistica noastră, în timp ce păzea Palatul
Parlamentului de la Budapesta, deranjat de steagul maghiar, s-a cățărat pe
vârful palatului, a dat jos steagul maghiar și a arborat o opincă. „Cine să fi
dat vântului și să fi ilustrat cu atâta măiestrie și atât de dureros dezastrul
iremediabil al regatului Sfântului Ștefan?”, avea să se întrebe retoric un
ungur. Răspunsul era simplu. Era rezultatul îndelungatei persecuții pe care
țăranii românii o suferiseră în Ardeal de-a lungul timpului. Acum, roata
istoriei se întorsese implacabilă și făcuse dreptate ochilor plânși de
generații.
Comisia „aliată” de la Budapesta și
relația cu Armata română. Ecouri din literatura memorialistică
Intrarea Armatei române în Budapesta și controlul
exercitat de către aceasta asupra orașului au avut două etape: o primă etapă în
care soldații români au fost priviți de unguri cu o umbră de simpatie pentru că
îi alungaseră pe bolșevicii care aduseseră capitala în pragul foametei. La
această parte pozitivă a contribuit și faptul că, așa cum am menționat
anterior, pentru o vreme, mulți dintre localnici au primit ajutoare alimentare
oferite de bucătăriile de campanie ale Armatei. A doua etapă a fost cea în care
budapestanii au început să fie ostili cu românii, acuzându-i în special către
delegații militari ai Antantei, că îi jefuiesc și că rechiziționează abuziv
bunuri ale oamenilor de rând ori ale statului.
Bogata literatură memorialistică a reținut și modul
cum ocuparea Budapestei și prezența Armatei române aici au fost descrise din
perspectiva a doi observatori – cel român și cel aliat, în cazul de față
memoriile unui american. Dintre multele lucrări de memorialistică românească
le-am selectat pe cele ale generalului Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru
dezrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei (1918-1920), dar și amintirile
profesorului și scriitorului ploieștean Radu Cosmin – Românii la Budapesta. În
capitala lui Béla Kun. De cealaltă parte, menționăm însemnările generalului
american Harry Hill Bandholz.
Punctul de vedere al memorialiștilor români descrie
evenimentele din perspectiva oamenilor care au făcut istorie, răzbunând prin
ocuparea Budapestei veacurile de suferințe și umilințe la care au fost supuși
românii din Transilvania. Armata română este disciplinată, are un moral
excelent, în plus soldații au un comportament profund uman în raport cu
populația capitalei ungare. Un singur lucru deranjează această stare de fapt –
presiunile aliaților și în special ale celui american, care nu este simpatizat
și care, prin perspectiva sa de a vedea lucrurile, prin solicitările și
presiunile sale, limitează interesele primordiale ale statului român: o Ungarie
slabă și cu o armată și poliție care să acopere numai nevoile interne și nu o
forță care să amenințe România, așa cum făcuse Béla Kun cu armata sa. Un alt
obiectiv al Armatei noastre este de a recupera ceea ce trupele austro-ungare au
furat din România în perioada ocupației din decembrie 1916 – noiembrie 1918:
locomotive, vagoane, utilaje, diverse bunuri, inclusiv clopotele bisericilor.
Harry Hill Bandholz, un american
repetent la istorie europeană
De cealaltă parte, generalul american vine cu
perspectiva unui reprezentant al unei mari puteri aflate la mare distanță și
care nu a fost racordată la suferințele românilor și nu a putut înțelege de ce
Armata română a reacționat așa. În permanență, el a solicitat ca toate
obiectele să rămână în Ungaria, iar România să primească ulterior, după
semnarea păcii, despăgubirile respective. El a pledat cu obstinație pentru
retragerea rapidă a Armatei noastre din Ungaria.
În memoriile sale, generalul Bandholtz nu are o
părere bună despre români, răzbat inclusiv ecouri ale neînțelegerilor sale cu
ceilalți generali ai Comisiei aliate de control – francez, englez, italian.
Aceștia cunoșteau mai bine realitățile spațiului din centrul Europei și
realizau ce au însemnat ocuparea Munteniei și jefuirea ei, precum și enormele
sacrificii făcute de români în acei ani.
Epilog
La 7 noiembrie 1919, trupele române părăsesc Budapesta,
iar până în martie 1920, Armata noastră se retrage din Ungaria. Tratatul de la
Trianon semnat în același an a consfințit unirea Transilvaniei cu Patria-mamă.
În acel an, 1919, după cum spunea Ion I.C. Brătianu, România a făcut un mare
serviciu Europei Occidentale stârpind extinderea comunismului.
În același timp, ocuparea Budapestei și punerea
opincii românești pe clădirea Parlamentului maghiar au reprezentat nu o
chestiune de vendetă, ci un act de dreptate față de veacurile în care românii
din Ardeal au fost asupriți și batjocoriți de maghiari. E o lecție dură a
istoriei, pe care unii n-au înțeles-o, se pare, nici până în zilele noastre.
Articolul Istoria românilor. Centenarul intrării Armatei române în Budapesta apare prima dată în Ziar Gazeta de Cluj.